Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Fantasmele suprarealismului

        de Ioan Lascu

Cine nu a auzit de Daniel Dăian nu are cum să ştie că acest scriitor devean de 35 de ani a ajuns de curând un punct vizibil pe cerul literaturii. Nu ştiu nici eu cât a publicat el până în 2011, dar o fişă de creaţie pusă la dispoziţia celor interesaţi chiar de autor etalează nu mai puţin de şase cărţi apărute în răstimpul 2011-2013: patru volume de poezie, unu de proză şi unu de teatru. Dintre acestea, trei în 2013! E vorba de Ultimul Dumnezeu (teatru), Jurnalul celor patruzeci şi patru de minute de când sunt viu şi jumătatea dumnezeului femeie. Se vede treaba că Daniel Dăian este protagonistul unor acumulări intensive care, odată ajunse la limita de sus, explodează, pur şi simplu, în felurite focuri bengale poeticeşti. Aproape sumbru de tăcut, scriitorul îşi urmează acum o curbă benefică a destinului: tace, scrie şi publică surprinzătoare producţii literare.

Un monolog, în surdină suprarealist, captivant de altminteri, îmi pare a fi recenta lui carte-poem (eticheta nu îmi aparţine), jumătatea dumnezeului femeie. Nu sunt eu cel dintâi care caută fantasme suprarealiste în poezia lui Daniel Dăian. Poetul Aurel Pantea aprecia, într-o intervenţie publică de la sfârşitul lunii noiembrie, că Daniel Dăian scrie o poezie anti-minimalistă, ceea ce l-ar îndrepta şi spre căutarea unui timbru personal prin (de acum) muzeele imaginare ale poeticilor suprarealiste. Ar fi unul din polii creaţiei lui, după mine cel emergent, în timp ce al doilea, în stare de submersiune, este cel postmodernist. O primă aparenţă care ne îndreaptă privirea spre suprarealism ar fi textul-fluviu, sinuos dar de multe ori fulminant, impetuos în pofida crispării, finalmente eliberator al unei interiorităţi contradictorii, care se apropie de faimoasele deliruri ale lui Robert Desnos.

Ecartul faţă de poezia minimalistă, un jenant loc comun astăzi, vulgarizator şi sufocat de prozaism, se conturează şi din insistenţa de a-şi defini un spaţiu poetic al său, din interiorul căruia poate vorbi apoi de angelizarea lumii: „orice se poate îngeriza dacă se plăteşte bine / orice/ chiar şi atunci când se sinucide o floare/ într-un cor de fluturi tandri/ sau la o recoltă de îngeri îmbrăcaţi în păsări” (pp. 16-17). Poetul este dedublat, este bifacial, textul său definindu-se nu numai printr-o polaritate, să zic, a manierei, ci şi prin una de stare, de sub versurile grave, sumbre şi nu de puţine ori crude, tranşante, se insinuează ironia şi pasagere scânteieri de sarcasm.

Spaţialitatea poeziei lui Daniel Dăian, la care mă întorc, dobândeşte vizibilitate prin tuşe de culoare – şi mă gândesc acum la un stil aproape fauve – dar şi prin geometrizare. Obsesia culorii este pregnantă, o paletă variată se aşterne frecvent peste rânduri, la început „ca o culoare în surdin㔠(p.14), dar în curând prin inserţii vii, puternice: „când am descoperit roşul/ tu acopereai cu îmbrăţişarea ta restul odihnit al lumii” (p. 15). Este un cert punct de plecare înspre descoperirea celor căutate prin, cum spune poetul, „un lung monolog al paşilor”. Şi aşa paşii coloraţi ai iniţierii pot continua, în ciuda oricăror opacifieri: „însă/ albastrul nu a ştiut niciodată să-şi înţeleagă pe deplin/ seninul rămas după moarte/ un altfel de ochi în care atârnă lung privirea unei jumătăţi de oră/ un altfel de strad㔠(p. 18). Sarabanda acestor „culori de unică folosinţ㔠merge fauvist, stabilind chiar corespondenţe sinestezice, „până nu i se mai aude culoarea rostogolindu-se”, plonjând „în adâncul limpede al unei ape” ca apoi „din orice verde am lua discuţia asta/ eu nu am dreptate în tine/ cum tu/ nu ai fost niciodată astăzi” (p. 25). Exemplele se apropie de abundenţă: „şi cum ţi-aş pune în sete o farfurie cu roşu/ dacă ai avea chip” (p. 27); „foarte rar poţi afirma că ai culoarea potrivită/ lângă tine” (p. 32); „apoi/ un gram de linişte/ şi culmea de oameni/ din care s-a născut puţinul bumerang de carne/ mi-a răspuns că este doar numele meu/ care învinge moartea oricărui albastru” (p. 43); „înoată dezbrăcată în singurătatea oricărui bărbat/ şi inventează culori/ e cea mai albastru din poemul acesta” (p. 67) etc. Nu în van „ne putem reconsidera de n ori pe zi toate culorile”, deoarece „la rândul lor şi culorile sunt arme/ cu trei patru tăişuri” (p. 45); arme, modalităţi expresive convocate pentru edificarea propriului univers poetic. De asemenea, o funcţie de edificare exercită şi geometrizarea, liniile şi punctele, uşile şi porţile: „când am urlat toate formele geometrice/ care invadau duminicile obsedate de întrebări” (p. 59).

Discursul poetic este adesea sibilinic, aleatoriu încifrat, şi pentru faptul că el este lăsat să curgă cu o spontaneitate nereprimată. Acest instantaneism al spunerii, prin care un limbaj natural – vreau să spun: care vine neelaborat, direct din starea poetic㠖 se combină cu clişee verbale adesea răsturnate, luate în răspăr, poate evoca dicteul automat (écriture automatique) al suprarealiştilor. Poetul însuşi promite să nu mai scrie „atât de orbeşte”, tatonând hazardul: „aceasta este o scriitură de o singură persoană/ ştiu că ţi-am promis să nu mai scriu atât de orbeşte/ despre cuvinte şi arbori/ pentru că deranjează pe unii/ care şi-au atins nivelul existenţei” (p. 37). Este o modalitate a lui Daniel Dăian de a textualiza pentru a lansa nişte petarde poetice împotriva surdităţii unui Dumnezeu care refuză să se încarneze: „am grupat tematic simbolurile voastre/ pentru a le permite să se explice reciproc/ prin afinitate sau contrast/ viaţa este oricum dovedită ştiinţific ca fiind o sursă/ de nesfârşite variaţiuni” (p. 27). „Nişte manipulatori craşi în ale termenului/ converg sau dimpotrivă se despart/ conferind textualităţii bine-cunoscuta sa fascinaţie” (p. 27). Un succint crez poetic se profilează în aceste rânduri, poetul fiind aproape să relanseze una din ideile avangardiştilor despre cum viaţa depăşeşte arta prin spontaneitate şi irepetabil. Cât despre metoda textualizării, aceasta îl poate plasa pe Daniel Dăian în siajul postmodernist al optzeciştilor. Textul acesta, „un discurs poematic” aşa cum a mai fost numit, se naşte nu atât dintr-o luptă între cuvinte (ca la Henri Michaux, de pildă), ci din „toate războaiele duse cu propriile cuvinte”, cu un deznodământ incert: cuvinte „care au fost pierdute sau rătăcite în alte conflicte” (pp. 47-48). Poetul se auto-reperează în căutarea propriului limbaj, căutare nu ferită de excese şi eşecuri. Un text în care „poeticul are gustul lui”, se alimentează pe sine, se metamorfozează, îşi schimbă decursul de la o pagină la alta, imaginea recurentă a meduzei confirmându-i capacităţile proteice. Căutarea propriului eu prin scris („nevoia mea nu este de ei/ ci de propria identitate/ am nevoie de mine”, p. 37) face parte dintr-o cazuistică a introspecţiei prin poetic: „şuvoaiele de evadări/ până la starea cea dintâi/ când mă privesc cu atenţie înăuntru/ dar nu văd nimic” (p. 38). Apropiindu-se de sondarea inconştientului, poetul explorează şi stări hipnotice, totuşi simulate: „când mă prefac că dorm/ nimeni nu-şi dă seama că ţin un singur ochi deschis/ în enormitatea chipului” (p. 39).

Uşile şi porţile, ale căror imagini sunt de asemenea recurente, sugerează metonimic intromisiunea în Dumnezeu şi în femeie, dar vorbind despre încarnarea profană a Dumnezeului lui Daniel Dăian prin iubire trupească pătrundem în zona tematică a cărţii, despre care s-a vorbit deja pertinent în câteva rânduri. Mă voi mulţumi, după aceste tentative de analiză a discursului poetic, să citez în final nişte versuri care ar putea fi aşezate, fără drept de apel, pe frontispiciul volumului: „oricum am fi/ jumătatea dumnezeului meu a fost întotdeauna/ femeie” (p. 66). Poezia lui Daniel Dăian, cel puţin cea din jumătatea dumnezeului femeie, este efectiv o revelaţie!

© 2007 Revista Ramuri